dimanche 16 octobre 2011

U tistamentu di Dick Silver (7,8/...)

Una nuvella di
Jean-Yves Acquaviva

VII


Una furesta di u Northumberland, u 7 di maghju di u 1972, miziornu è quartu..



Omi è cani eranu passati senza vede à Dick in fondu à u so tafone. S'era statu senza rispirà, fendu si u più chjucu pussibule, acciuncatu da u fraiu ch'elli avianu fattu saltendu sopra u so capu. Era un veru miraculu chì nimu ùn sia cascatu, chì nimu ùn si sia arvistu di a so prisenza. Pianu, pianu u silenziu si facia torna, solu in u luntanu si sintia qualchì abbaghju. Un strappittime di frasca cacciò Dick di u so turpore, prima sintì e voce senza sapè da duve vinianu è po i vide. Eranu trè, trè zitelli d'una dodicina d'anni, una femina è dui masci. L'omu è i zitellacci si vardonu senza dì nulla qualchì minutu è a femina s'avanzò.

         - "Aiutate mi." Disse Dick d'una voce chì circava à esse dolce.

I dui masci fighjonu a femina l'ochji carchi à dumande, u più maiò li volse parlà ma quella li tagliò a scicca d'un gestu di u bracciu.

        - "È perchè chì v'emu da aiutà ? Hè a ghjustizia divina chì v'hà purtatu quì. Avete da pagà per e vostre colpe, ciò chì fala in u tafone ùn colla mai più."

A voce di a zitella era stata chjara, avia parlatu senza a minima incisa. Dick a vardava intransanditu, ùn ci cridia, s'era surtitu d'una trappula tamanta per finisce in manu à trè mirdosi. Era u so ghjocu è ùn ci pudia nulla.

         - "Sapete quale sò ?"
         - "Site quellu chì hè cascatu, quellu chì u distinu hà purtatu quì è ci basta."

Dick capì, à 'sse parolle, chì i denti di i cani sarianu stati dolce carezze in paragone à l'odiu fretu ch'ellu lighjia in u sguardu di 'ssa zitelletta bionda. L'omu sentì a pena, si tuccò u lapru è fighjò e so dite taccate di sangue.



VIII


Circondu di London u 21 di farraghju di u 1990, miziornu è quartu.


L'usciu s'era apartu è un omu si tinia di punta à elli minaccendu li cù una pistola. Era fittu, longu, capelligrisgiu è purtava un paghju di spichjittini tondi. Era vistutu d'un mantellu marrunicciu, frustu quante ellu. I trè giuvanotti pinsonu à tempu a listessa cosa, ùn sapianu quale ellu era 'ssu tippu ma un affare era sicuru, ùn era micca Dick Silver.

Funu cinque minuti di piombu. Nimu à apre bocca, nimu à vulè rompe 'ssu silenziu è po l'omu parlò.

         - "Sò sguasi vint'anni ch'o vi cercu è avà, vi tengu mansa d'assassini. Hè vinuta l'ora di pagà."

Bernie, Mark è Steven sentinu a stessa frizzura carizzà li a disca'u spinu, ùn cunniscianu l'omu ma capianu ciò ch'ellu dicia. Mark pinsò ch'ella era forse l'ora di scioglie 'ssu nodu chì li strignia u corpu dapoi tant'anni, forse u mumentu di fà i conti. S'era vulsutu arrizzà ma, una volta di più, Bernie s'era messa trà ellu è a so vuluntà parendu lu cù u bracciu. Steven ellu, stava mutu, ochjisburlatu, vardendu un colpu à unu, un colpu à l'altru, azzinchendu si à u so futtogliu.

        - "È pagà ch'è ?" Disse Bernie di a so voce tagliiva.
        - "U vostru crimine, ùn v'arricurdate, quellu ghjornu di maghju in 'ssa furesta, ùn v'arricurdate ?" Rispose l'omu mughjendu.
        - "Ùn era cà ghjustizia, era un mostru !" Steven s'era cappiatu, sudava, era rossu inciabannatu è suffiava cum'è un boie.
        - "Forse chì Dick Silver era un mostru, ch'ellu meritava a so sorte ma di què, chì ne pinsate ?" Dette 'sse parolle l'omu lampò u saccu rossu ch'ellu tinia in a so manu manca in pedi à i trè amichi. Cascò nant'à u marmaru cù un rimore seccu da ghjaccià li u sangue.

lundi 10 octobre 2011

Carnavali di i Cori Persi (1/...)

Una nuvella di
Marcu Biancarelli


(In mimoria di u pueta Anton Ghjuvanni Aliberti, 1871-1909)


I


Venite o passanti currite o vagabondi
Ascultate zitelle cù niscentre figure
Ghjunghje u carnavale da i lochi prufondi
Scunnisciute cunfine in quelle bughje alture
Duve nascenu scemi, mostri di tragedia
                                         Essari stranamente impazziti à a Luna
                                        Strigati da bivende, chjappi da a magia
                                        Chì i face ballà corci nant’à a cruna
                                        D’un acu di scimizia da Diavule tinutu,
                                        Sintite o sgaiuffi, è belle giuvanette
                                        In u vostru paese oghje si n’hè vinutu
                                        U Carnavale tontu cù e strane incette.

Quandu avia persu u so cori, Aliberti ? Bella quistioni in verità.

Aliberti l’avia fatti tutti. Par dì. È quand’e’ avanzu ch’iddu l’avia fatti, voddu fà capiscia ch’iddu l’avia cumissi tutti. Chì a so estru insuddisfattu li cumandaia d’agiscia cussì, suvitendu sempri un bisognu frenèticu di cunquistà i citadelli i più indòmiti, i furturezzi i più inalzalati.

Tandu, è par quissa, l’aviani amatu i donni di tutti i cuntrati, di tutti i sterpi ancu. Da i ribaldi sputriti di i mola, sappiuti par avè un’ ànima rutta, è impussìbuli da cunverta à a rilighjoni di i sìntimi, à i ghjuvanetti curtesi di i quartieri nòbili, vardati da  matrigni sticchiti, ghjuvanetti chì à prima vista erani chjusi  in un mondu di bedda crianza, ma chì infatti erani pronti ad infiarassi à chì li faria mirà i stesi infiniti di l’amori scioltu … Si cuntaia ch’iddi aviani succumbutu i lavandari quant’è i musicanti, i servi quant’è i cuntessi. Ancu una maestra di scola, à senta dì, una pracitrici di i più siveri, è una rilighjosa chì puri s’era vutata à Diu cù tenacità, ùn aviani sappiutu schisgià i so reti. È, malgradu l’ingannu, malgradu u disonori, mancu quisti quì pariani d’èssasi lagnati mai di a so dibbulezza.

Chì li truvaiani à Aliberti ? U so sguardu stranu forsa, unu sguardu abitatu duva paria di curra l’acqua d’un fiumu in ribulionu… O a so andatura altiera, sta inquatratura di viaghjadori chì li facia attravirsà i folli è a sucità cù a maistà d’un falu… A so boci, dinò, era di i più inabituali, appena arghita, una boci di bassu, ma calurosa, chì l’avaria fattu passà pà un attori di teatru… U fattu staghjia ch’iddi li falaiani à i peda, tutti quant’iddi erani, è li mandaiani indirizzi sicreti è biglietti infiarati, u si vuliani sparta, com’è un truffeu, cun ardenza è niscentria. Cù paura è ingurdizia. Ch’iddu ci fussi statu un prezzu à pagà ? Chì l’infamia è l’abbandonu l’avissi aspittati tutti à a sciuta di st’avvintura ? Pariani di sapella, ma suvitaiani cechi è spinsirati i violi di a so pirdizioni, è accittaiani u casticu finali com’è u sboccu lògicu di u so distinu.

Aliberti viaghjaia in u carrughju, notti bughja, è una lumera s’accindia. I so passi erani stati intesi nant’à u tighjatu. Da luntanu. Aspittatu era. Pichjaia à l’usciu, un cennu cunvinutu è a porta s’apria. Mancu u tempu di cuddà i scali chì ghjà una bucca u divuraia, u so capeddu lampatu in tarra, u so visu cupartu di basgi. A passioni, eccu ciò ch’iddu suminaia u pueta ind’iddu sbarcaia, a passioni scema è a dannazioni.

Aliberti vattaia i so predi mentri i so raprisintazioni, in tutti i salotti d’Auropa chì l’accuddìani. Ricitaia à menti i so cumpusizioni, è puntiddaia u ricitali cù versi di Leopardi, o cù traduzzioni dilicati di Goethe, o ancu cù adattazioni quantu fini di Keats.

Or chì sarà chì ti culpisci, cavaglieri armatu,
Tù solu è sciàlbidu paciaghju ?
U ghjuncu piega longu à u lavu
È ùn si senti abbaghju.

Or chì sarà chì ti culpisci, cavaglieri armatu,
Cussì bàmbulu ed acciaccatu ?
Di fenu hè carcu u trastoghju
Ricoltu u suminatu.

Ugni volta era un cirimoniu appruntatu cù minuzia, candeli accesi è accumpagnamenti musicali varii, sunata in sì minori di Liszt à u pianoforti o arranghjamentu di u cuncertu 2 di Rachmaninov ch’iddu avia pinsatu da par iddu, pà rèndalu ancu più prufundu è tenebrosu. Sapia dà à ugni pruduzzioni soia un ambienti rumànticu, è lìricu, è surrialistu è tràgicu sicondu i gusti d’un publicu ch’iddu sapia sempri anticipà. Aliberti era forsa più chè un pueta, era un artistu chì mischiaia i gènari, è chì si sapia fà ancu à l’occasioni unu spezia di pristidigitatori. O di magu, in una forma d’esaltazioni pagana chì incantaia quant’è ch’idda spiritaia u so auditoriu.

I so laccia era dunqua tandu, mentri i so pruduzzioni puètichi, ch’iddu i punia. Un’ attrici russia vinissi à ascultà una raprisintazioni ? Aliberti avaria bittu u sciampagnu in u so scarpinu priziosu nanzi à a fini di a notti… Una zitedda di famidda avissi assistutu cumossa à i so intarpritazioni infieriti ? Finia a mani à l’alba in i braccia di u siduttori.

È cussì andaia a vita di u nosciu pueta, cussì cumparia in a so lighjenda, vistutu di successu è di disideriu, ammiratu, cillibratu, è purtatu in bucca in tutti i lochi famosi di i grandi cità, da quinci è da mari in ddà.

Ma lachemu corra par avali, parchì socu stancu di cuntavvi sti foli. A sèguita di a storia maladetta d’Aliberti a vi palisaraghju un’ altra notti, sì Diu voli. È in più mi chjamani par veda ciò chì succedi à l’elefanti, culà in u curtili. Tinti animali, sò tribbulati è nimu riesci ad appacialli. A so, elefanti in un curtili hè una cosa chì vi faci rida. Ma sò elefanti un pocu com’è mè : elefanti nanni.

Ed hè ghjusta ciò chì vo diti, ùn mi socu ancu prisintatu. Piripichju, dunqua, mi chjamu, Piripichju u nannu, quissu di a canzona. M’accupu un pocu di tuttu in quissu cìrculu. Di parlà à l’animali, certu, ma dinò di rimetta l’òrdini trà l’aienti. È ancu, l’avareti capita, m’accupu di cuntà i storii.

Ma pà stasera, o ghjenti, n’aghju ghjà dittu troppu, è tandu vi salutu, è mi ritirgu.


dimanche 9 octobre 2011

U tistamentu di Dick Silver (4,5,6/...)

Una nuvella di
Jean-Yves Acquaviva

IV


Circondu di London u 21 di farraghju di u 1990, 10 ore di mane.


Mark ùn avia durmitu a notte nanzu è s'era lasciatu andà à a penciula, u rimore di l'usciu l'avia toltu di 'ssu mezu sonnu. Prima, ùn a cunniscì, eranu quindeci anni ch'ellu ùn l'avia vista è i so ochji ùn eranu ancu richjarati bè. Sculinava solu una macacciula imprecisa viaghjà versu ellu, è po a vide, bella, ancu di più cà in i so ricordi. Era stata per ellu, u primu fantasimu, a prima emuzione, u primu basgiu. Longu l'annate scorse, l'avia imaginata, piantina fatta alburu, zitella fatta donna. È, avà chì i so ochji eranu belli aparti, ùn era mancu à pena dillusu. Bernie, Bernie Highstone, a cumpagna di i ghjochi zitelleschi, a fiura di u primu amore intintu d'una sessualità nascente, era quì, di punta à ellu. Grande, bionda, cù un paghju d'anche fine è longhe, un paghju di petti cum'è duie culline di a Silicon Valley è vistuta per fà nasce u parapiglia in ogni calzunettu. Una bomba attomica, ancu megliu cà tuttu ciò chì Mark avia imaginatu dumandendu si ciò ch'ella era pussutu turnà a zitella scrianzata cù quale avia spartutu tantu. In una strana fiumara, i ricordi l'annigavanu u ciarbellu, l'invadianu lascendu lu incapace di parlà o di move si. Bernie s'avvicinò torna un pocu è si calò ver'di ellu, li chjappò a faccia à duie mani è ponse e so lapre rosse nant'à a so fronte. Tandu, quand'elli eranu criaturi, facia sempre cusì s'ella sintia chì Mark si lasciava andà à u timore o puru l'impacenza è torna oghje, 'ssu basgiu l'avia assirinatu.
A vardava intransanditu, s'era messa à pusà nant'à u futtogliu cintrale è senza una parolla, avianu addunitu i so sguardi cum'è per cuttighjà megliu a ghjunta di quellu ch'elli aspittavanu tramindui.


V

Una furesta di u Northumberland, u 7 di maghju di u 1972, miziornu.

Fox, appughjatu à a so vittura varda u spitaculu. Omi in arme, camiò, cani, una mostra di forza spripusitata. Una armata pronta à mette l'assassinu à tallozzu, à buscà lu è à tumbà lu cum'è l'animale ch'ellu hè. Dapoi un'ora, sanu quale hè l'omu ch'elli cercanu, si chjama Dick Silver è tutt'ognunu u cunnosce quì. Hè una spezia di cumediante mancatu chì campa di travagliucci trovi à diritta è à manca. À chì u stà à sente, conta e so prove passate, e pezze di Shakespeare ch'ellu hà ghjucatu in a so giuventù è a so decisione di ritirà si in Blyth per curà a so vechja mamma. Sta mane, hè un antru rollu ch'ellu deve ghjucà, quellu di a preda nù 'ssa tamanta mossa à l'omu.

Dick corre, sente i cani appressu à ellu, spatansceghja, stupa, tossa è corre sempre di più in furia. À nant'à a so spalla manca, porta un saccu rossu, li pesa, u ritarda ma pare liatu à ellu, pare chì nisun'forza ùn li pudaria fà cappià. Cù a so manu libara, s'apre una strada à mezu à u frascume  sarratu di a selva duv'ellu hà trovu rifugiu. D'un trattu, a tarra li scappa sottu à i pedi, incappuccia, casca è si trova imprigiunatu in un fossu prufondu. Passata a suspresa, varda in giru à ellu è capisce chì senza aiuta ùn ci surtarà. Stinzendu l'arechja, li si pare di sente voce, ghjente chì s'avvicina. Omi è canaria li ghjugnenu addossu, l'abbaghji, i mughji, Dick aspetta cum'è u cignale strangulatu da u cappiu. Li si pare di sente digià i denti di i ghjacari ficcati in a so carne, a sà chì pietà ùn ci ne sarà. A sà chì 'ss'omi assitati di sangue è di vindetta ùn circaranu à piglià lu vivu. S'incagna cum'ellu pò in fondu à u tafone, strigne contru à u so pettu u saccu rossu è aspetta.


VI

Circondu di London u 21 di farraghju di u 1990, miziornu.

Un'ora è mezu chì Mark è Bernie stanu fighjendu l'usciu, à a mutesca. A so impacenza si cunnosce à a so manera d'appinzà l'ochji, di pichjà cù e mani nant'à l'appughjatoghji, parenu dui ghjudici aspittendu un accusatu per significà li a so cundanna à morte. Era digià cusì tandu, passavanu u so tempu à aspittà lu, stava sempre quattru passi in daretu, paurosu di tuttu, sempre à l'orlu di scappà à a minima cosa. È l'usciu s'aprì torna, pianu pianu, in un stritu longu. Mark è Bernie strinsenu l'appughjatoghji in un stessu muvimentu, cum'è dui lioni pronti à lampà si à nant'à qualchì gazella ghjunta à dissità si à u pozzu d'acqua fresca.

Eccu lu à Steven, Steven Caesar, magranchjinu, chjocchirascatu, una piccula barbetta per invichjà un pocu a so faccia d'eternu zitellone. Si vardanu tutt'à trè, u sguardu carcu à dumande l'unu per l'altru. Fù Bernie à rompe u silenziu, à dumandà ciò ch'elli facianu quì, torna inseme dopu à più di quindeci anni senza vede si. Caccionu ognunu a lettera signata da Dick Silver o u so fandoniu è a pagina di giurnale annuncendu a so fine in quella furesta di u Northumberland in u 1972. A parolla era sciolta avà, Bernie parlava assai è i dui masci stavanu à sente e so teurie, eranu cum'è nanzu, strinti cum'è e diti di a manu, in ordine di battaglia. Mark sintia a brama cullà in ellu, 'ssu desideriu ch'ellu avia piattu in un scornu di u so capu è chì oghje brusgiava d'un focu novu. L'avaria vulsutu cappià a bestia chì durmia in ellu, si saria vulinteri lampatu nant'à Bernie per una volta, una volta sola, supranà la.

U stritu di a porta, sei ochji sburlati, trè cori à sbattera, forse qualchì risposta...

vendredi 7 octobre 2011

U tistamentu di Dick Silver (1,2,3/...)

Una nuvella di
Jean-Yves Acquaviva

I

Una furesta di u Northumberland u 7 di maghju di u 1972.

A prima petra ùn si sà quale hè chì l'avia lampata. L'omu in fondu à u tafone piscò in bocca, u so lapru suttanu scuppiò è un filu di sangue li corse nant'à u bavellu. I trè zitelli u vardavanu mezu intransanditi dapoi una bella stonda senza sapè chì fà, 'ssa prima petra fù ella à decide di a seguita. Ùn era a prima volta ch'elli tumbavanu, di regula eranu animali à falà in u fossu, prede faciule stanche d'avè cercu à arrappacà si per fughje 'ssu lacciu. I pigliavanu à panculate à sin'à fà ne stracci inerti è dichjangulati, i stirpavanu à pitrate è ùn ci era mai statu bisognu di sapè quale hè ch'avia sfrumbulatu u primu, a facianu d'un stessu lampu. Dui masci è una femina, trè zitillacci chì avianu trovu, in 'ssu ghjocu crudellu, una manera di culmà l'annoiu ch'elli cridianu di pate.

Dopu à a prima, nascì u dilughju. L'omu s'era indinuchjatu è pruvava à parà e petre cù e so bracce. Difesa vana chì n'affaccava da ogni parte, grosse, chjuche, pinzute è ognuna li tazzava a carne. Avia finitu per stracquà si nant'à u spinu, stava cum'è Cristu in croce, paria d'accittà a so sorte. I zitelli piantonu quand'elli funu sicuri chì l'ultimu soffiu di vita avia tralasciatu l'omu. Firmonu un mumentu ingutuppati da un silenziu di piombu, era cum'è s'elli intrissinu in cumunione, cum'è s'elli sugillessinu u pattu taciutu chì avia da lià li per u restu di a so vita. In a campagna, ùn si sintia cà u dolce rimore di a vita, l'acelli à chjuchjulà, u frascume di l'alburi stuzzicatu da u trattu è u sussurime di l'onda dolce di u fiumicellu vicinu. Tuttu era pace avà, una pace chì paria assuluta è eterna, u calmu dopu à u furore ch'elli avianu scatinatu senza mancu pinsà ci, eranu solu zitelli in brama di culmà u so annoiu. È si n'eranu andati à d'altre primure, lascendu l'omu marturiatu, incrucifissatu per sempre in 'ssa pustura strana, mai più ùn ne parlarianu, mai più ùn amintarianu 'ssi fatti. Ùn avianu mancu vistu u saccu rossu mezu cupartu da e petre.


II

Circondu di London u 21 di farraghju di u 1990, 8 ore è mezu di mane.

Mark Littlewhite stava cù l'angoscia in corpu. Prima di puntà u purtone di u casone tirò di a so borsa i scartaficci ch'ellu ci avia infrugnatu una oretta nanzu è i lesse un'antra volta.  " Puttana, sguasi vint'anni à circà à scurdà mi di tuttu què è avà mi vene torna in bocca." Parlava solu, era una abbitutine ch'ellu avia è chì u facia passà per scemu qualchì volta. Tinia in manu, un pezzu di giurnale vechju, ingiallitu da u tempu è una lettera chì paria, ella, esse stata scritta a viciglia. Era quessa dinù chì li dava affanu, vista a signatura in fondu à a pagina, ùn pudia esse stata fatta di pocu. Era un testu cortu, ziffratu da un nome chì Mark ùn avaria cridutu di sente o leghje torna un ghjornu.

London, u 5 di farraghju di u 1990.

Caru amicu, sò passati l'anni, sò corse e stagione ma sò sicuru ch'in un scornu bughjicosu di a to mimoria, ghjace a salma di u mio ricordu. Ùn pinsà ch'o ti scrivu da l'aldilà, a socu ch'è tù mi credi mortu, sò custì, vicinu, vicinu è da quì à pocu ci scuntraremu torna è ti piacerà di menu cà l'ultima volta, a ti prumettu.

DICK SILVER.

"Dick Silver ! Puttana vercia, sicura ch'o ti credu mortu, chì t'aghju vistu cappià u to ultimu suspiru ! " Intrì in a casa, fece dui passi è trasaltò da u rimore seccu di l'usciu chì s'era sarratu daretu à ellu. Rimesse a lettera in stacca è pose u so sguardu nant'à a pagina di u vechju giurnale, un tamantu titulu ci era stampatu : "A fine di Dick Silver, u strippadore di u Northumberland". Scuzzulò u capu, piigò u fogliu in quattru è u ficcò dinù in a so borsa. Pisò l'ochji, fighjò in giru à ellu per scopre a pezza immensa duve ellu si truvava. Una sala d'una cinquantina di metri quatrati, inchjappillata di marmaru, dicurata di statule è di pitture è supranata da una volta d'una altezza scema. Un domu urnatu d'una fresca turchina è oru chì riprisintava un celu spurgulatu è prufondu à svene si. In faccia à ellu, un muru biancu cù nant'à i so lati, duie scale smisurate chì cullavanu cum'è dui catalorzi senza fine. In pede à u muru biancu, un tavulinucciu è trè futtoglii culor'di sangue. Un suspiru è Mark s'era avvicinatu à passi lenti, stallatu in u futtogliu di manca, postu e so bracce nant'à l'appughjatoghji è appingatu u so sguardu nant'à l'usciu di l'intrata, cum'è s'ellu s'appruntava à aspittà à qualchì sia.


III

Blyth, piccula cità di u Northumberland, u 7 di maghju di u 1972, 8 ore è mezu di mane.

Fox Youngsand cridia d'avè una vitarella tranquilla pigliendu 'ssu postu in una piccula cità campagnola. Era statu dui anni pulizzeri in Manchester è l'eranu parsi seculi. Ùn suppurtava micca a viulenza, u cuntattu di a miseria è di u crimine. 'Ssi pochi ghjorni, si dicia ch'avaria fattu megliu à stà si ne quallà cù i ladri, i sciuttati è e puttane di i carrughji foschi.
Ogni mane, dapoi una simana, era chjamatu per custattà chì u schifeghju campava ancu in i lochi i più chieti. Ogni mane, scupria e prove di quellu chì a stampa naziunale avia digià battizatu : "U strippadore di u Northumberland" è ogni mane ne pirdia l'appitittu. Sempre a listessa scena, un omu stracquatu nant'à u tavulinu di a cucina, un cultillone ficcatu in pettu è u corpu apartu cum'è un purtellu à u mese d'aostu. Sei ghjorni, sei baschicci svintrati à l'ora di u caffè à latte è sta mane u settimu. C'era quantunque un picculu cambiamentu nant'à a 'ssa scena quì, a vittima era una donna è à sente i vicini, u so ciucciu era smaritu. Era una femina chjamata Tess, avia solu sei mesi, un bellissimu surisu è ùn cappiava mai u so orsu neru. À sin'à 'ssa mane quì, Fox, ancu per esse statu stumacatu da ciò ch'ellu avia vistu ùn avia intesu nè cumpassione nè tristezza per e vittime ma una ciuccia in manu à un mostru cum'è quessu, 'ss'idea u marturiava. L'avia furzatu à toglie di a so mimoria certi ricordi di a so zitellina, à turnà à apre certe piaghe ch'ellu cridia chjose per sempre.
À u terzu mortu, l'omi di Scotland Yard eranu scalati, cù tutta a so putenza di focu lascendu Fox à rent'à strada è fendu li capisce senza dicoru ch'elli si passarianu di a so aiuta di fliccu campestru.