vendredi 5 novembre 2010

A Vistica (10,11/17)

Una nuvella di
Jean-Yves Acquaviva

X

U teleffonu di Roccu avia digià sunatu quattru volte dapoi sta mane. È avà sunava torna. Ogni volta vardava u screnu è ci si lighjia sempre u stessu affare : numaru privatu. Ùn rispudia micca, pinsava chì s’ellu era cusì « privatu » ‘ssu numaru ùn avia c’à da firmà lu torna. È po, chjamà cinque volte per ùn dì nulla, mancu un picculu missaghju, era sicuramente una cosa senza impurtanza. Osinnò à chì ghjuvava u rispundore ? Ùn l’avianu invintatu à posta per pudè schisà e seghe chì s’appingavanu à quellu cosu per un sì o per un nò ? U giuvanottu avia d’altri pinseri. Era più d’una ora ch’ellu stava à fighjà a petra trova qualchì ghjornu nanzu. Una ora ch’ellu facia viaghjà u meccanisimu d’apartura di u scagnu sicretu. Appughjava nant’à Monte Cintu per fà lu sorte è turnava à sarrà lu è tocca è fila. Cuminciava à interrugà si in veru. A sin’à avà, avia ricusatu di lascià si andà à crede à a teuria amintata da « u varghjianu ». Avia dinù ricusatu di crede à l’esistenza di ‘ss’omu. Ma oghje, ùn sapia più dì s’ellu si n’arricurdava cum’è omu si ramenta un sognu o s’ella era accaduta in veru.

U dubbitu ùn era micca un sintimu chì Roccu cunniscia bè. Ùn li avia mai lasciatu tantu piazza, nè in u so core, nè in u so ciarbellu. À a morte di i so parenti avia sceltu d’accittà ‘ssa sorte. A tristezza l’avia summersu ma ùn avia micca vulsutu abbandunà si à a rivolta. Sicondu ellu, ùn valia à vultulà si in pianu per circà à luttà contru à una cosa fatta, una cosa c’ùn si pudia cambià. Quand’ella era nata a fiura di Solimea à mezu à e so sunniate, avia torna fattu a scelta di a sicurezza. Era « Ella » è basta ! Era quella nata da sparte a so vita, da lià si à ellu à l’eternu. È di quessa dinù, avà, ne dubbitava. Si sintia solu, ancu per avè la scelta, annicatu da a sulezza. Si vidia cum’è un prigiuneru. Puru s’è a libertà l’avia, chì ne facia ? Si tagliava di tuttu è di tutti, scappava di fronte à ogni difficultà chì a vita li mittia in trà li pedi è ùn circava mai à scumudà nulla. Tuttu què li ribumbava in capu è ùn li facia c’à sente à pena di più u viotu abbissale di a so vita. Iè, prigiuneru di ‘ssi muri ch’ellu avia alzatu in giru à ellu è ch’ellu cridia d’ùn pudè più sciappà. Forse era megliu à crede à i detti di u « vardianu » è vede ci una spiranza di pudè fà megliu una antra volta postu chì ci saria una antra volta. Ma à sente à ellu nulla ùn pudia cambià, tuttu avia da firmà è ricumincià di a stessa manera. Quessa ùn li piacia mancu à pena. A li avia detta durante a so ultima pinciulata. Chì, ancu s’è Roccu fughjia u sonnu, quellu, di tantu in tantu u ripigliava.

« Ùn capiscu micca ! State e millaie di l’anni sapendu chì anu da accade tante strage è ùn fate nulla. S’avessi ‘ssu putere eiu… »
« È chì faria ? L’omu hè fattu cusì, circataghju, micigliaghju. Capace à fà nasce tante billezze è strughje le n’un stessu muvimentu. Capace di tamantu amore è po d’oddiu senza cunfina per e stesse cose, per e stesse ghjente. Innò, ùn ci poi fà nulla. Credi chè ? C’ùn ci aghju micca pinsatu longu ‘ssi seculi ? Ci aghju forse pinsatu troppu. Ci aghju pinsatu è aghju speratu. Ma l’anima umana ferma un misteru per mè. L’aghju vista scura, d’un neru chè t’ùn poi mancu imaginà »
« È ùn c’ete vistu mancu una luce ? »
« L’aghju sicuramente vista è mi ne sò sicuramente scurdatu, purtantu, credi puru c’o mi scordu di pocu affare. Vidarè, un ghjornu capisciarè… ».

U teleffonu di Roccu sunava torna,  nant’à u screnu c’era scrittu 123.

XI

« Roccu ? Hè Solimea. Sò parechje volte c’o cercu à chjamà ti è ùn rispondi mai. Ci vole c’o ci vechimu, aghju fattu un sognu stranu è ne vularia parlà cù tè. Chjama mi. ».

Roccu fulminava, avia lasciatu viutà si a battaria di u teleffonu è vinia di turnà à imbrancà lu. « Sarà pussipule ? Per una volta ch’ellu ghjuvava à qualcosa ‘ss’arnese ! ». Infribbatu, stava cù quellu cosu in manu senza sapè chì fà ne. « Chjama mi, Chjama mi…Vogliu bè chjamà ti eiu ma u to numaru u pigliu induve ? ». È po l’era vinuta in mente chì s’ellu ùn avia u numaru di Solimea, avia quellu di a so surella. Chjama è chjama ma nulla à fà. Sempre una vuciaccia sintetica à dì li ch’ellu era bè nant’à u rispundore di u 061233… « A saparaghju c’o ci sò, puttannaccia ! ».

Eccu, era l’ora di u telleffonu, ghjacia in pisticciuli nant’à e chjappelle di a cucina. Roccu ci avia messu tutta a so rabbia è avà, rigrittava u so gestu. Era à quattru patte sottu à u tavulinu à ricote ogni pizzatellu. Era ciabba cumpletta, ùn avia più nisun mezu di tuccà nè à una nè à l’altra. S’era messu à pusà per pruvà à calmà si. Ci vulia à riflette, à fà viaghjà u ciarbellu. Quessa a l’avia amparata u so mistieru, a colara ùn sciuglia mai nulla. Pusà è pinsà eccu duv’ella era a suluzione. Teleffunà à Solimea, ùn ci n’era più mezu, dunque ci vulia à andà à circà la. S’era torna ficcatu in vittura è viaghjava à via di Corti. A strada li si paria d’ùn finisce più. Ghjastimava appressu à tutte ‘sse croce chì u facianu andà à usu lumachescu. S’avia fattu ancu duie o trè duppiate à a scimesca risichendu di tumbà si. Tumbà si… ‘Ssi dui ghjorni ci avia pinsatu. Mette una fine à u cumbugliu chì era natu in u so capu, truvà a pace.

L’angoscia chì s’era accasata in e so trippe li pisava è ùn lu cappiava una siconda. Una di quelle chì ancu quand’omu crede di sminticà i so strapazzi, di truvà una chjarina in a selva pagna è immensa di i so pinseri, u rimette in u solcu à rombu di pena in corpu. Un solcu senza fine, pinsava Roccu. È po ci era statu ‘ssu missaghju, ‘ssa luce nata in a bughjura di i ghjorni passati. U si ripitia in capu è ùn si pudia impedisce d’imaginà centu mila cose. Centu milla distini sfarenti ma chì avianu in cumunu a fiura di dui giuvanotti innamurati è felici. À l’asgiu di u « vardianu », à l’asgiu di sapè s’ella era vera o micca. Roccu viaghjava, à frombu battutu, versu u so dumane.


Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire